Regretul- virus al sufletului sau antidot?
Astazi m-am gandit la regrete. Inevitabilele si omniprezentele regrete. Pe care le intalnim dupa fiecare esec, dupa fiecare cearta, dupa fiecare despartire. Si nu pot sa nu ma intreb: sunt doar virusi ai sufletului sau pot deveni un antidot?
Multi spun ca regretele te determina sa nu mai repeti aceeasi greseala. Te ajuta sa nu te mai arzi si a doua oara. Mie, insa, mi se par cea mai mare dovada de slabiciune a caracterului uman. Denota faptul ca actionam ghidati de instincte, ca nu ne gandim la consecintele faptelor noastre. Sau doar ca nu suntem in stare sa ne asumam propriile fapte. E usor sa spui : regret. Partea cea grea e sa accepti faptul ca te-ai inselat si sa fii impacat cu tine insuti.
Nu putem fi perfecti si nimeni nu ne cere asta.
Mi-ar placea sa-mi pot privi greselile din trecut cu un zambet pe buze si sa-mi dau seama ca din toate am avut ceva de invatat. Urasc toate frazele ce incep cu “N-ar fi trebuit sa fac…” Atunci, de ce am facut? Eram tot eu, doar ca experimentam alte senzatii si aveam alte pareri, pe care mi le-am schimbat ulterior. Asta nu inseamna ca trebuie sa ma reneg pe mine, cea din trecut.
Daca am reusi sa stergem tot raul pe care l-am facut altora sau noua insine, datile cand ne-am amagit, alegerile gresite, momentele in care ne-am lasat dusi de val, sansele ratate din cauza lipsei de curaj…. am constata ca nu ne-ar mai ramane prea mult din viata. Asa ca…mai bine le pastram pe toate asa cum au fost, cu zilele de fericire exploziva, zilele cand radiam, amintirile placute si, alaturi de ele, lacrimile. Dar nu regretele. Nu avem puterea de a ne schimba trecutul. Dar o avem pe aceea de a-l accepta asa cum este.
Mi-am dat seama cat de importanta este sinceritatea, sau, mai precis, comunicarea.