Cafeneaua gandurilor mele

Viata mea depinde de o tenta intamplatoare de culoare vie dintr-o incapere, de un cer senin de dimineata, un anume parfum pe care l-am adorat candva si care imi trezeste o aminte subtila, un citat dintr-o carte uitata peste care am dat inca o data, o cadenta dintr-o melodie care-mi ajunge pana la inima.

Azi e ziua in care voi fi fericita. E ziua in care vestile rele nu vor mai exista.

Ziua in care voi darui cu generozitate zambete pe care nici macar nu le voi cere inapoi. Ziua in care voi rade zgomotos si ma voi alinta la nesfarsit.

Azi e ziua fara certuri. Pentru ca nimic nu poate fi atat de grav incat sa ma faca sa-mi intorc privirea de la frunza ce cade molcom sub ochii mei. Danseaza primul si ultimul sau dans si mie-mi sta gandul la probleme fara importanta? Nimicuri.

De fapt, astazi e ziua in care ma voi indulci cu dulci nimicuri. Voi sta pe o banca in parcul cu tei, voi mirosi toamna si o voi lasa sa-mi patrunda in piele. Voi privi copiii care se joaca si ma voi amuza cand o sa-i surprind discutand foarte serios despre probleme existentiale, incercand sa joace rolul de “om mare”. Infricosator rol, totusi.

Voi manca ciocolata si clatite, voi bea cafea fierbinte, amara si cu-n strop de zahar de dimineata si-un ceai fierbinte in miez de zi. Ma voi plimba prin locuri de-atatea ori vazute, dar doar acum colorate in visiniu, galben, verde si maro.

Imi voi pune piesele preferate pe repeat.. Voi deschide geamul si voi mirosi racoarea diminetii de octombrie.

In prag de seara, vreau o baie cu spuma fierbinte, un film care sa ma faca sa visez si-un somn linistit. Si cand o sa ma trezesc…vreau lenevirea aia de dimineata, cand ti se pare ca niciun loc din lume nu e mai primitor decat patul tau si nimic nu e mai calduros decat pilota ta cea verde inchis.
Azi, vreau zi perfecta de toamna.

Oamenii gresesc. Oamenii insala. Oamenii mint. Unii fac, altii suporta consecintele faptelor lor. Dar…oamenii mai au si o alta putere miraculoasa, care poate inlatura toate celelalte neajunsuri: oamenii iarta.

Cu greu, cu “imi calc pe inima”, cu frica de a gresi si de a regreta, dar iarta. Si e foarte bine ca o fac. Mereu m-am intrebat…cum pot fi unii atat de orgoliosi incat sa renunte la fericire, sa ii dea pur si simplu cu piciorul si sa sufere, inchisi intre peretii propriei inimi, doar din pricina orgoliului? E o boala a inimii, orgoliul asta. Ar trebui sa existe medicamente speciale pentru a-l trata. Ne face sa actionam necugetat, sa varsam lacrimi pentru nimic si sa suferim in van. De ce sa plangi cand ai putea avea infinite motive pentru a zambi?

Nu spun ca nu exista si cazuri in care iertarea nu-si are rostul. Atunci cand devine umilire, cand persoana respectiva nu merita poate nici macar o privire sau un gest. Atunci cand i-am dat toate sansele posibile si nu mai avem niciuna disponibila. Cand vedem ca nu ne poate imbunatati viata in niciun fel, ci doar poate sa ne-o strice. Dar…uneori, iertam si atunci. Suntem un pic sadici cu noi insine. Ne atrage ceea ce ne face rau si nu ne invatam niciodata minte.

Sunt la poli opusi orgoliul prea mare si trecerea cu vederea peste prea multe. Dilema mea este: cum trasam o limita care sa le delimiteze? Si cand ne dam seama ca am trecut peste limita respectiva? Cand trebuie sa iertam si cand nu?

Prin natura lor, oamenii sunt critici. Analizam fiecare persoana ce trece pe langa noi, ii observam calitatile si defectele, o categorisim intr-un anumit fel, ii punem o eticheta. Daca atunci cand e vorba despre altii reusim, de multe ori, sa fim corecti si obiectivi…avem o grava problema in a ne defini pe noi insine.

Ca si cum ne-am privi intr-o oglinda deformata, ne gasim o multitudine de defecte invizibile pentru ceilalti, dar adevarate catastrofe pentru noi. Avem complexe prostesti, temeri nefundamentate. Avem nevoie de parerea si aprecierea celorlalti pentru a ne imbunatati imaginea despre noi si a ne mari increderea in propria persoana. Si aceasta incredere isi poate pierde din intensitate in functie de cei din jurul nostru.

Sunt, desigur, si oameni aflati la extrema cealalta. Oameni carora li se pare ca lumea a fost creata pentru ei, care se vad ca o intruchipare a perfectiunii si care nu cunosc semnificatia verbul “a gresi”.

Chiar citisem o istorioara interesant despre Narcis, cel indragostit de propria persoana, de la care provine si cuvantul narcisism.

“La moartea lui Narcis, florile campului s-au intristat si au cerut raului cateva picaturi de apa ca sa-l planga.

-Oh, a replicat raului, daca picaturile mele de apa ar fi lacrimi, nu mi-ar ajunge sa-l plang eu insumi pe Narcis. Pentru ca il iubesc.

-Oh, au raspuns florile raului, cum sa nu-l iubesti pe Narcis! Era atat de frumos !

-Chiar era frumos ?, intreba raul .

- Cine-ar putea-o sti mai bine decat tine? Doar se privea, in fiecare zi, aplecandu-se pe malul tau, spre a-si admira frumusetea in apele tale.

-Daca-l iubesc, raspunse raul, e pentru ca atunci cand se apleca asupra apelor mele imi vedeam propria reflexie in ochii lui.”

Oare in fiecare dintre noi se afla un mic narcisist? Ori, invers, narcisimul (sau mandria) e doar o masca pentru a ne ascunde sensibilitatea si slabiciunile?

Oricum, rare sunt exemplarele care se situeaza la mijloc. Nici cu nasul pe sus, nici tinand capul in jos. Pur si simplu multumiti cu ce au, cu ceea ce sunt. Cu o doza normala de incredere in ei. Nu mandri, doar constienti ca nu au de ce sa se injoseasca si aspirand spre mai bine. Caci, desi se spune ca mandria este cel mai mare pacat, ea nu trebuie confundata cu demnitatea.