Narcisim, incredere in sine, subestimare
Prin natura lor, oamenii sunt critici. Analizam fiecare persoana ce trece pe langa noi, ii observam calitatile si defectele, o categorisim intr-un anumit fel, ii punem o eticheta. Daca atunci cand e vorba despre altii reusim, de multe ori, sa fim corecti si obiectivi…avem o grava problema in a ne defini pe noi insine.
Ca si cum ne-am privi intr-o oglinda deformata, ne gasim o multitudine de defecte invizibile pentru ceilalti, dar adevarate catastrofe pentru noi. Avem complexe prostesti, temeri nefundamentate. Avem nevoie de parerea si aprecierea celorlalti pentru a ne imbunatati imaginea despre noi si a ne mari increderea in propria persoana. Si aceasta incredere isi poate pierde din intensitate in functie de cei din jurul nostru.
Sunt, desigur, si oameni aflati la extrema cealalta. Oameni carora li se pare ca lumea a fost creata pentru ei, care se vad ca o intruchipare a perfectiunii si care nu cunosc semnificatia verbul “a gresi”.
Chiar citisem o istorioara interesant despre Narcis, cel indragostit de propria persoana, de la care provine si cuvantul narcisism.
“La moartea lui Narcis, florile campului s-au intristat si au cerut raului cateva picaturi de apa ca sa-l planga.
-Oh, a replicat raului, daca picaturile mele de apa ar fi lacrimi, nu mi-ar ajunge sa-l plang eu insumi pe Narcis. Pentru ca il iubesc.
-Oh, au raspuns florile raului, cum sa nu-l iubesti pe Narcis! Era atat de frumos !
-Chiar era frumos ?, intreba raul .
- Cine-ar putea-o sti mai bine decat tine? Doar se privea, in fiecare zi, aplecandu-se pe malul tau, spre a-si admira frumusetea in apele tale.
-Daca-l iubesc, raspunse raul, e pentru ca atunci cand se apleca asupra apelor mele imi vedeam propria reflexie in ochii lui.”
Oare in fiecare dintre noi se afla un mic narcisist? Ori, invers, narcisimul (sau mandria) e doar o masca pentru a ne ascunde sensibilitatea si slabiciunile?
Oricum, rare sunt exemplarele care se situeaza la mijloc. Nici cu nasul pe sus, nici tinand capul in jos. Pur si simplu multumiti cu ce au, cu ceea ce sunt. Cu o doza normala de incredere in ei. Nu mandri, doar constienti ca nu au de ce sa se injoseasca si aspirand spre mai bine. Caci, desi se spune ca mandria este cel mai mare pacat, ea nu trebuie confundata cu demnitatea.
Deea, de unde crezi ca pornesc aceste ‘extreme’? Mereu m-a fascinat cum oameni pot fi de la inceput atat de diferiti unul de altul. Ca apoi sunt modelati de parinti, colegi, oameni intalniti, intamplari – e inevitabil. Cat despre “exemplarele care se situeaza la mijloc”, cred ca tot experientele prin care trece fiecare si felul in care sunt filtrate te fac sa alegi acel echilibru.
Da, fiecare om vine cu ceva nou, unic si surprinzator. Si, intr-adevar, e fascinant sa observi multitudinea de tipologii diferite, temperamente contradictorii.. Poate ca totul e scris in stele;))(cred in zodiac, pentru ca mi se potriveste manusa zodia mea) .
Oricum, ma gandesc la om si mi-l inchipui ca pe un cocktail, bauturile fiind inlocuite de trasaturi de caracter. Si fiecare are un gust diferit si iti da un efect aparte.
Probabil ca echilibrul vine odata cu maturizarea..Care ne fura oarecum din puterea de a visa, dupa cum ziceai in articolul tau. Eh, nu le putem avea pe toate.