Cafeneaua gandurilor mele

Imi pleaca toamna. Toamna mea ruginie, frumoasa si lunga. Desi dimineata am mai vazut raze razlete de soare caldut, desi parcul inca e plin de culori si atmosfera autumnala, simt ca-si ia ramas bun. O ceata deasa, o ceata rece a adus in prag de seara, cu boarea ei, mirosul anului ce se sfarseste si-al iernii. Se duc apusurile superbe, pe care le admiram de pe banca mea preferata din parcul plin de frunze. Apusurile pe care le priveam cu ochii de copil major ca pe-un joc. Soarele se juca de-a v-ati ascunselea cu norii. Nuantele de rosu, imbinate cu-albastrul cerului senin si tente de alb-cenusiu se reflectau pe strazi si pe chipuri, infrumusetandu-le. Te duceau intr-o alta lume, intrai in feeria unei povesti. Pulsul toamnei a batut in acelasi ritm cu inima mea. Am iubit-o. Dar pleaca.
Vin frigul alb si fulgii cu speranta stralucitoare. Deja-mi miroase a portocale si-a brad. Are si iarna farmecul ei si, desi-l urasc, mi-e dor de frig. Vreau nas rosu, fular si caciula, scartaitul cizmei pe zapada si batai cu bulgari. Si-apoi un pahar de vin fiert. Si vreau sa simt senzatia aia de bine pe care-o am cand stau infofolita pana la gat si afara e ger.

Ziua finalurilor. Final de toamna, final de povesti care nu duc nicaieri. Toamna permite scuzele copilaresti, pasiunile fara noima. Toamna asculta inima. Iarna vrea ratiune. Iarna te vrea om mare, vrea sa stii sa te aperi de ce nu-ti face bine si sa renunti la visuri de copil. Da, mi-am amintit de ce nu-mi placea iarna…
Noiembrie moare. Un noiembrie ce-si lasa amprenta in inima, ce te face sa-l regreti si sa-l mai vrei. E ca un clopot dintr-un templu, care vibreaza mult timp dupa ce a fost lovit.

“La urma urmei, si maine e o zi.” Chiar daca se schimba decorul si-anotimpul. Chiar daca ne schimbam cu fiecare zi care trece…

Noiembrie moare. Mintea e goala. Haosul de gandurile trecute n-o mai apasa.
Abis si vis de alb. Culorile se sterg de pe pelicula…