Cafeneaua gandurilor mele

Oamenii gresesc. Oamenii insala. Oamenii mint. Unii fac, altii suporta consecintele faptelor lor. Dar…oamenii mai au si o alta putere miraculoasa, care poate inlatura toate celelalte neajunsuri: oamenii iarta.

Cu greu, cu “imi calc pe inima”, cu frica de a gresi si de a regreta, dar iarta. Si e foarte bine ca o fac. Mereu m-am intrebat…cum pot fi unii atat de orgoliosi incat sa renunte la fericire, sa ii dea pur si simplu cu piciorul si sa sufere, inchisi intre peretii propriei inimi, doar din pricina orgoliului? E o boala a inimii, orgoliul asta. Ar trebui sa existe medicamente speciale pentru a-l trata. Ne face sa actionam necugetat, sa varsam lacrimi pentru nimic si sa suferim in van. De ce sa plangi cand ai putea avea infinite motive pentru a zambi?

Nu spun ca nu exista si cazuri in care iertarea nu-si are rostul. Atunci cand devine umilire, cand persoana respectiva nu merita poate nici macar o privire sau un gest. Atunci cand i-am dat toate sansele posibile si nu mai avem niciuna disponibila. Cand vedem ca nu ne poate imbunatati viata in niciun fel, ci doar poate sa ne-o strice. Dar…uneori, iertam si atunci. Suntem un pic sadici cu noi insine. Ne atrage ceea ce ne face rau si nu ne invatam niciodata minte.

Sunt la poli opusi orgoliul prea mare si trecerea cu vederea peste prea multe. Dilema mea este: cum trasam o limita care sa le delimiteze? Si cand ne dam seama ca am trecut peste limita respectiva? Cand trebuie sa iertam si cand nu?

Prin natura lor, oamenii sunt critici. Analizam fiecare persoana ce trece pe langa noi, ii observam calitatile si defectele, o categorisim intr-un anumit fel, ii punem o eticheta. Daca atunci cand e vorba despre altii reusim, de multe ori, sa fim corecti si obiectivi…avem o grava problema in a ne defini pe noi insine.

Ca si cum ne-am privi intr-o oglinda deformata, ne gasim o multitudine de defecte invizibile pentru ceilalti, dar adevarate catastrofe pentru noi. Avem complexe prostesti, temeri nefundamentate. Avem nevoie de parerea si aprecierea celorlalti pentru a ne imbunatati imaginea despre noi si a ne mari increderea in propria persoana. Si aceasta incredere isi poate pierde din intensitate in functie de cei din jurul nostru.

Sunt, desigur, si oameni aflati la extrema cealalta. Oameni carora li se pare ca lumea a fost creata pentru ei, care se vad ca o intruchipare a perfectiunii si care nu cunosc semnificatia verbul “a gresi”.

Chiar citisem o istorioara interesant despre Narcis, cel indragostit de propria persoana, de la care provine si cuvantul narcisism.

“La moartea lui Narcis, florile campului s-au intristat si au cerut raului cateva picaturi de apa ca sa-l planga.

-Oh, a replicat raului, daca picaturile mele de apa ar fi lacrimi, nu mi-ar ajunge sa-l plang eu insumi pe Narcis. Pentru ca il iubesc.

-Oh, au raspuns florile raului, cum sa nu-l iubesti pe Narcis! Era atat de frumos !

-Chiar era frumos ?, intreba raul .

- Cine-ar putea-o sti mai bine decat tine? Doar se privea, in fiecare zi, aplecandu-se pe malul tau, spre a-si admira frumusetea in apele tale.

-Daca-l iubesc, raspunse raul, e pentru ca atunci cand se apleca asupra apelor mele imi vedeam propria reflexie in ochii lui.”

Oare in fiecare dintre noi se afla un mic narcisist? Ori, invers, narcisimul (sau mandria) e doar o masca pentru a ne ascunde sensibilitatea si slabiciunile?

Oricum, rare sunt exemplarele care se situeaza la mijloc. Nici cu nasul pe sus, nici tinand capul in jos. Pur si simplu multumiti cu ce au, cu ceea ce sunt. Cu o doza normala de incredere in ei. Nu mandri, doar constienti ca nu au de ce sa se injoseasca si aspirand spre mai bine. Caci, desi se spune ca mandria este cel mai mare pacat, ea nu trebuie confundata cu demnitatea.

Astazi m-am gandit la regrete. Inevitabilele si omniprezentele regrete. Pe care le intalnim dupa fiecare esec, dupa fiecare cearta, dupa fiecare despartire. Si nu pot sa nu ma intreb: sunt doar virusi ai sufletului sau pot deveni un antidot?

Multi spun ca regretele te determina  sa nu mai repeti aceeasi greseala. Te ajuta sa nu te mai arzi si a doua oara. Mie, insa, mi se par cea mai mare dovada de slabiciune a caracterului uman. Denota faptul ca actionam ghidati de instincte, ca nu ne gandim la consecintele faptelor noastre. Sau doar ca nu suntem in stare sa ne asumam propriile fapte. E usor sa spui : regret. Partea cea grea e sa accepti faptul ca te-ai inselat si sa fii impacat cu tine insuti.

Nu putem fi perfecti si nimeni nu ne cere asta.

Mi-ar placea sa-mi pot privi greselile din trecut cu un zambet pe buze si sa-mi dau seama ca din toate am avut ceva de invatat. Urasc toate frazele ce incep cu “N-ar fi trebuit sa fac…” Atunci, de ce am facut? Eram tot eu, doar ca experimentam alte senzatii si aveam alte pareri, pe care mi le-am schimbat ulterior. Asta nu inseamna ca trebuie sa ma reneg pe mine, cea din trecut.

Daca am reusi sa stergem tot raul pe care l-am facut altora sau noua insine, datile cand ne-am amagit, alegerile gresite, momentele in care ne-am lasat dusi de val, sansele ratate din cauza lipsei de curaj…. am constata ca nu ne-ar mai ramane prea mult din viata. Asa ca…mai bine le pastram pe toate asa cum au fost, cu zilele de fericire exploziva, zilele cand radiam, amintirile placute si, alaturi de ele, lacrimile. Dar nu regretele. Nu avem puterea de a ne schimba trecutul. Dar o avem pe aceea de a-l accepta asa cum este.

Edith Piaf- Je ne regrette rien

Mi-am dat seama cat de importanta este sinceritatea, sau, mai precis, comunicarea.

Avem mereu tendinta de a ne feri, ne este teama sa dam glas propriilor noastre ganduri, idei sau dorinte. Nu spunem direct ceea ce vrem, pentru a nu fi judecati. Sau pentru ca stim ca e posibil sa gresim si sa regretam.

Asa ca alegem o alta cale: cea a aluziilor, a sugestiei. Vrem ca lumea sa inteleaga ce dorim, fara sa fie nevoie sa si spunem. Ori, eventual, noi rostim un cuvant, ei termina fraza.

Ceva de genul : «  – Ce ai ?

-Nimic.

-Inseamna ca am eu ceva… »

Pacat ca lucrurile astea se intampla doar in reclame sau in filme. In “real life”, trebuie sa ceri ca sa primesti. Pentru ca nimeni nu-ti poate citi gandurile. Si nu stim ce ecou aduce un cuvant spus de noi in sufletul celorlalti.

Oare am ajuns sa ne complicam singuri vietile? E cazul sa alegem: ori e alba, ori e neagra? Cand a incetat griul sa mai fie o optiune?