Oamenii sunt fiinte ciudate, ce par a avea o atitudine haotica, atunci cand e vorba despre sentimente si despre alegerea celor ce-i inconjoara.

Toti dam si, bineinteles, toti luam. Pana acum suna cinstit, corect si balanta pare ideala. Singura problema e ca aceste doua actiuni nu se rasfrang asupra acelorasi persoane. Unii primesc, altii ofera. Unii asteapta, altii actioneaza. Si fiecare jucam, pe rand, aceste doua roluri. Cel ce iubeste si cel ce este iubit…Ne complacem in ambele.

Dorim senzatii de orice natura si avem nevoie de persoane care sa ni le ofere. Viata inseamna un cumul de senzatii. Verbul “a trai” poate fi, cu usurinta, inlocuit cu “a simti”. Sunt echivalente.

Suntem niste egoisti, prin natura noastra. Profitam, intr-un fel sau in altul, de altii. Ne “folosim” intr-un sens pozitiv de ei pentru a obtine fericirea relativa. De la fiecare om cu care interactionam obtinem ceva, un gand, o idee, o senzatie, un sentiment, un fluture in stomac, un zambet, o bucurie de moment, o lacrima, un sfat si lista poate merge spre infinit. Pe cei care sunt incapabili sa ne ofere orice tip de sentiment si ne lasa indiferenti ii indepartam, poate involuntar uneori. Eu, cel putin, urasc superficialitatea cand e vorba despre suflet.

La randul nostru, suntem un fel de unelte prin care altii isi obtin fericirea si incercam sa daruim, in masura in care suntem capabili. E chiar un fel de-a ne crea si noua o anumita senzatie. E o adevarata placere sa simti ca un om zambeste datorita tie.

Problema e ca..de cele mai multe ori dam exagerat de mult unor persoane, suntem in stare de orice sacrificiu, fara sa asteptam reciprocitate. Ratiunea e abolita si parem doar..inima. Uneori se intampla ca aceste persoane sa fie tocmai cele ce nu merita ori nu sunt dispuse sa ne intoarca vreodata sacrificiul. Noua, insa, nu ne pasa. Am descoperit bucuria de a darui din suflet. De la altii luam tot ce ne este oferit, chiar daca stim ca nu vom putea intoarce niciodata. Pur si simplu, nu simtim sa facem ceva. Suntem pasivi si vrem sa ne luam forta din daruirea lor. Cred ca nu exista doua persoane care sa fi realizat o asemenea conexiune sentimentala in care tot ce este dat se intoarce ca sub actiunea unui bumerang.

Perfectiunea unei relatii umane poate fi asemanata cu imaginea noastra, a gesturilor, sentimentelor reflectata intr-o oglinda.  Un feedback instantaneu, cu aceleasi gesturi intoarse. Cand…in realitate lucrurile stau altfel. Putin sau mai mult. Gesturile facute intarzie sa apara, uneori sunt intoarse inzecit si alteori asteptam in van. Ori se intampla sa le vedem pe cele pe care nici macar nu am intentionat vreodata sa le facem si de care stim ca nu suntem sufleteste in stare.

E foarte stranie selectivitatea sentimentelor. Doar ca nicio alegere nu e facuta fara noima..Inima are propriile ei standarde, reguli si enigme pe care ratiunea nu a reusit sa le dezlege. Tot ce putem face e sa ne bucuram de ce primim, sa incercam sa daruim cat mai mult si sa profitam de orice senzatie. Egosim si generozitate, fara excese. Doar..sa stim ca ne este si le este bine.

Evanescene – My immortal ( acoustic)

Ultimele ore din 2009. Dupa o zi agitata si pregatiri, ascult Pro fm love si privesc bradul.  Ma duc cu gandul inapoi, la anul ce-a trecut. Recenzia ultimului an si-o face aproape oricine, inevitabil. De aceea multi urasc 31 decembrie. E o zi facuta pentru a-ti vedea greselile, esecurile , dar si pentru a zambi la amintirile care-ti vor umple mereu sufletul.

Multi mi-au zis azi ca 2009 a fost un an prost, oarecum. Ca n-au fost planuri implinite si nici toate dorintele realizate. Eu nu pot sa-l definesc in vreun fel: rau ori bun. Sunt multumita si dezamagita in acelasi timp. Nu totul a iesit asa cum mi-am dorit, nu mi s-au indeplinit toate visurile si nici n-am zambit mereu. Dar .. perfectiunea ar fi plictisitoare, nu? Momentele grele, nereusitele si lacrimile  au rolul de a te forma si de a-ti deschide ochii la greselile tale sau ale oamenilor care te inconjoara. A fost un an complex. Din filmul amintirilor care se difuzeaza in capul si-n inima mea, pun pauza la cele frumoase, le contemplu indelung si zambesc din suflet. Peste celelalte trec suficient de repede incat sa nu ma afecteze si suficient de lent incat sa-mi extrag invataturile de minte si sa-mi vad greselile.

Sunt optimista, azi. Asa vreau sa fiu. Am ochii increzatori si mi-am pus multe sperante in 2010. Imi place si ca cifra. Plina, intreaga. N-are cum sa nu fie bine.

Ma gandesc la ceea ce regret din 2009 si ce-as schimba. Apoi realizez naivitatea mea. Nu am cum sa schimb nimic, viata oricum isi va urma cursul si experientele prin care am trecut au locul lor in ea. Iau binele din rau. Ori transform raul in ceea ce ma va ajuta sa fac bine. Nu vreau sa am regrete, doar sa trag o LINIE puternic conturata intre 2009 si 2010.  Sa las ce-a fost in urma. Vreau, cu siguranta, un an mai bun.

2010 e o treapa pentru mine. O multime de lucruri se vor schimba, voi trece la o alta etapa. O sa-mi lipseasca anii de pana acum, desi am zis de-atatea ori ca vreau sa plec. Am avut o copilarie si o adolescenta frumoasa, am fost inconjurata de oameni care au tinut la mine. Am prieteni adevarati, ceea ce nu poate decat sa ma umple de bucurie si mandrie. Le multumesc oamenilor frumosi care mi-au fost mereu alaturi, pe care ma pot baza, pe umarul carora am plans si care mi-au ascultat ofurile. Cu ei o sa-mi petrec sfarsitul de an. Nu cu toti, dar cu majoriatatea. Asa sper sa ramanem tot anul. Va iubesc si sper ca si voi pe mine. [ :p ]

Vreau anul acesta sa-mi iau toate examenele( care vor fi multe rau), sa intru la Jurnalism, asta e dorinta si visul principal, sa am parte de oameni dragi alaturi, de iubire, de senzatii si de momente. Vreau sa invat sa spun DA si NU, atunci cand trebuie, sa stiu sa accept provocari si sa-mi urmez inima si instinctele. Sa nu mai am prejudecati si sa primeze ceea ce simt.

Intru cu o stare de bine in 2010. Vad o foaie alba in fata pe care-o pot colora cum vreau. Acum am sansa sa repar toate greselile, sa fac alegerile potrivite, sa fiu mai buna , mai desteapta, mai frumoasa ( ) ) si, in primul rand, mai putin lenesa – sa nu-mi mai pierd timpul cu lucruri inutile si sa ma bucur de fiecare moment. Si asa timpul alearga si nu-l putem face sa se opreasca atunci cand ne este bine. Sper sa fiu suficient de ambitioasa incat sa-mi duc toate planurile la bun sfarsit. Sa am speranta si incredere in mine. Sa-mi pastrez demnitatea si, orice as face, sa fac pentru ca asa simt si sa fiu mandra de mine.

Vreau sa scriu mai mult.

Va urez cel mai bun an de pana acum, doar dorinte implinite, incredere in propriile forte, planuri duse la bun sfarsit, multa iubire, oameni dragi alaturi si, nu in ultimul rand, sanatate, ca restul se implinesc, cu putin efort. Sa intrati zambareti in noul an si sa nu va piara zambetul pe tot parcursul lui!

Beautiful U R- Deborah Cox

Beautiful U R- Deborah Cox – remix.

The lies
Things may not always go right, for you
In those times
Just leave it behind
Cause sometimes you gotta play the game
Just to survive
Without losing yourself
it’s a fight, it’s true
It takes time
don’t have all the answers
No matter how hard it gets
Hold on to what’s inside

[Chorus]
don’t never let nobody
bring you down girl
don’t never let nobody
tear your world apart
Look in the mirror and see who you are
Beautiful U R

In the dark
The pain chips away at your heart So deep
can’t you see
See the light in the distance
Open up your eyes and look,
look to the sky
And believe
there’s much more to life when your free
that’s the key
And in time
You will find all the answers
Don’t have to lose your pride
Hold on to what’s inside

[Chorus]
don’t never let nobody
bring you down girl
don’t never let nobody
tear your world apart
Look in the mirror and see who you are
Beautiful U R
don’t never let nobody
bring you down girl
don’t never let nobody
tear your world apart
Look in the mirror and see who you are
Beautiful U R

Don’t care what they say anymore
there’s no time to be insecure
I’m leaving it all at the door

She staring it in the face
she’s taking it day by day
I’m finally on my way

[Chorus]
don’t never let nobody
bring you down girl
don’t never let nobody
tear your world apart
Look in the mirror and see who you are
Beautiful U R
don’t never let nobody
bring you down girl
don’t never let nobody
tear your world apart
Look in the mirror and see who you are
Beautiful U R
Beautiful U R
Beautiful U R
Beautïful U R

Garou- Stand up

Dream yourself awake..

Can’t make it through the night
Wicked dreams will haunt you,

When the morning light shines
You try to find your way outside..

Just another day
You try to let them shine
The people disappoint you
Makes you wonder why you cry
You can almost see the end of you !

So come on STAND UP!!
Yeah , put your hands up
It ain’t wrong to be strong
And it’s gonna be gone
And then they won’t come back to you
No no no no ..
WAKE UP !
Try not to break up
If they’re holding you down
Then you rise to the top
Cuz you’re a bad bad girl
And you just can’t stop
No no no ..

Give yourself a break
Listen to your heart
Let your conscience guide you
Never let your guard down
Find out the best of you

Everything you do
And what is done to you
Doesn’t have to change you
It only makes you stronger and stronger
The more they take away from you

You won’t lead no beggars life
And you sure don’t need their bad advice
Or their five cents worth of what they think of you
Sometimes they’re not so into you
Keep your head up above that line, you know
Everybody loses sometimes

Shame shame shame

The things they’ve done to you !!

Reamon- SuperGirl
You can tell by the way, she walks that she’s my girl
You can tell by the way, she talks that she rules the world.
You can see in her eyes that no one is her chain.
She’s my girl, my supergirl.

And then she’d say, it’s Ok, I got lost on the way
but I’m a supergirl, and supergirls don’t cry.
And then she’d say, it’s alright, I got home late tast night,
but I’m a supergirl, and supergirls just fly.

And then she’d say that nothing can go wrong.
When you’re in love, what can go wrong?
And then she’d laugh the nightime into day
pushing her fear further long.

And then she’d say, it’s Ok, I got lost on the way
but I’m a supergirl, and supergirls don’t cry.
And then she’d say, it’s alright, I got home, late last night
but I’m a supergirl, and supergirls just fly.

And then she’d shout down the line tell me she’s got no more time
’cause she’s a supergirl, and supergirls don’t hide.
And then she’d scream in my face, tell me that leave, leave this place
’cause she’s a supergirl, and supergirls just fly

Yes, she’s a supergirl, a supergirl,
she’s sewing seeds, she’s burning trees
She’s sewing seeds, she’s burning trees,
yes, she’s a supergirl, a supergirl, a supergirl, my supergïrl..

Astea sunt melodiile mele de suflet, care ma binedispun intotdeauna si-mi dau forta si incredere in mine. Optimism, zambet, dorinte, sperante si ambitie pozitiva, toate ma definesc acum. LA MULTI ANI!

Niciodata doi oameni nu s-au iubit cu aceeasi intensitate, in acelasi timp.

Simtea o nevoie nebuna s-alerge. Sa muste din aerul rece al inceputului de iarna si sa-l simta intrandu-i in piept. Sa-i stinga focul ce-o mistuia pe dinauntru. Plangea…lacrimile ii inghetau pe obrajii albi. Se gandea la raspunsul lui sau la tacerea ce-o va termina. Caci ii putea intelege mai bine tacerea decat cuvintele ce-aveau mereu un sens ambiguu. Totusi isi cladea himere-n minte, avea speranta ca raspunsul va fi cel asteptat. Avea nevoie doar de-un gest, de-un singur cuvant si putea renunta la toate hotararile si ideile pe care si le-a impus. Idei asemenea unor piese de domino, pe care doar el i le putea darama, fara prea mult efort.

El intra in camera grabit, trantind usa. “ Unde naiba am pus puloverul ala?”
Puloverul ei preferat, de-un verde aprins, pe care l-a purtat de-atatea ori prin casa, a dansat in fata lui si s-a laudat ca-i sta mult mai bine . Nu stia de ce, dar voia sa-l ia atunci.

Pe masuta mica de lemn, statea un plic. Verde. Zambi, gandindu-se ca n-a mai intalnit niciodata o persoana atat de obsedata de-o culoare.
Nu stia ce-l asteapta. Nu banuia ca va gasi un suflet imprimat pe hartie.

“ Inca ma mai doare locul de unde te-am rupt de mine. As putea chiar sa-ti zic unde este. Exact deasupra inimii, cu tot cu umarul stang. Sangereaza. Am incercat tot felul de pansamente, m-am refulat in placerile mele cele mai adanci, am vrut din tot sufletul sa opresc curgerea avida a sangelui. N-am reusit. Mi-ai luat toate puterile, sunt ca o papusa, pe care o poti manipula dupa bunul tau plac. Dar am convingerea ca intr-o zi nebanuita o sa ma trezesc eliberata de durerea ce ma sufoca.

Am fost imprudenta, te-am lasat prea mult sa locuiesti in gandul si-n inima mea. Era imposibil sa nu lasi urme, sa nu-ti marchezi teritoriul. Am crezut ca ma joc si eu, ca tine. Dar am inceput prin a schimba regulile jocului si am sfarsit prin a-l transforma in iubire. Tu, in schimb, ai continuat sa ma privesti ca pe-o jucarie. A ta. Vedeai ca-ti apartin, vedeai cum te sorbeam din priviri, si ma-ntrebai de ce-o fac. Iti raspund acum: voiam sa-mi pot aminti fiercare linie a chipului tau, fiecare curba a trupului tau si sa sa te pot reface-n vise. Sa te am acolo, langa mine, cu capul pe perna mea impregnata cu mirosul tau. Ti-am iubit, din toate, cel mai mult mirosul. Nu era parfumul tau. Era pielea ta.

M-am lasat prada unei imbratisari mult prea stranse. Inca-ti simt mainile pe trupul meu.
M-am lasat prea intens sarutata de tine. Buzele mele inca le cauta pe ale tale. Sarutul perfect, atingerea perfecta, nepasarea perfecta. Te caut inca in intunericul camerei mele, in noptile in care delirez din cauza dorului de tine. Imi amintesc momentele in care adormeam in bratele tale, cand ma trezeam si ma straduiam sa nu respir prea tare, pentru a nu-ti intrerupe somnul profund. Te priveam cum dormi, incercam sa-ti intru in vise . Simteam cuvintele cum doreau sa iasa si sa urle: Te iubesc. Ma-ntorceam si taceam, adancindu-ma in nepasarea ta.

Te-am visat prea mult, te-am dorit prea intens. Visele pot fi primejdioase: mocnesc ca focul si uneori ne consuma cu totul.
Am crezut c-o sa pot topi cu dragostea mea hotarul de nestavilit pe care-l pusesesi intre mine si inima ta. N-am reusit.
Azi, renunt. Depun armele. Plec.
Imi pare rau. Pentru noi.
Dar vreau sa ma privesc in oglinda si sa fiu mandra de ceea ce vad.

Sunt in coma. Coma dupa o supradoza din tine.
O sa strang toate amintirile si-o sa le incui intr-un sertar al inimii. Unul ascuns, cat mai indepartat. Poate o sa-l deschid, candva. Cand ranile vor fi cicatrizate, cand timpul-si va pune praful peste dragostea mea.

Adio.”

Citise si ultimul cuvant. Expresia fetei ramasese imobila, nicio schimbare, niciun regret nu se puteau citi pe chipul impasibil, asemenea unei statui. Lua plicul verde si-l arunca intr-un colt. Puloverul nu era de gasit. Si, deodata, isi aminti…In noaptea cand s-au despartit, cand ea a fugit in lacrimi, il luase… Un zambet fulger si oarecum amar ii luminase pentru o clipa chipul intunecat de indiferenta.
Isi aprinse o tigara. Si intocmai cum rotocoalele de fum ale tigarii dispareau intr-o secunda, asa se risipea si imaginea chipului ei. La urma urmei, ea fusese cea care a ales. Sau…nu.

Jewel- Foolish games

Imi pleaca toamna. Toamna mea ruginie, frumoasa si lunga. Desi dimineata am mai vazut raze razlete de soare caldut, desi parcul inca e plin de culori si atmosfera autumnala, simt ca-si ia ramas bun. O ceata deasa, o ceata rece a adus in prag de seara, cu boarea ei, mirosul anului ce se sfarseste si-al iernii. Se duc apusurile superbe, pe care le admiram de pe banca mea preferata din parcul plin de frunze. Apusurile pe care le priveam cu ochii de copil major ca pe-un joc. Soarele se juca de-a v-ati ascunselea cu norii. Nuantele de rosu, imbinate cu-albastrul cerului senin si tente de alb-cenusiu se reflectau pe strazi si pe chipuri, infrumusetandu-le. Te duceau intr-o alta lume, intrai in feeria unei povesti. Pulsul toamnei a batut in acelasi ritm cu inima mea. Am iubit-o. Dar pleaca.
Vin frigul alb si fulgii cu speranta stralucitoare. Deja-mi miroase a portocale si-a brad. Are si iarna farmecul ei si, desi-l urasc, mi-e dor de frig. Vreau nas rosu, fular si caciula, scartaitul cizmei pe zapada si batai cu bulgari. Si-apoi un pahar de vin fiert. Si vreau sa simt senzatia aia de bine pe care-o am cand stau infofolita pana la gat si afara e ger.

Ziua finalurilor. Final de toamna, final de povesti care nu duc nicaieri. Toamna permite scuzele copilaresti, pasiunile fara noima. Toamna asculta inima. Iarna vrea ratiune. Iarna te vrea om mare, vrea sa stii sa te aperi de ce nu-ti face bine si sa renunti la visuri de copil. Da, mi-am amintit de ce nu-mi placea iarna…
Noiembrie moare. Un noiembrie ce-si lasa amprenta in inima, ce te face sa-l regreti si sa-l mai vrei. E ca un clopot dintr-un templu, care vibreaza mult timp dupa ce a fost lovit.

“La urma urmei, si maine e o zi.” Chiar daca se schimba decorul si-anotimpul. Chiar daca ne schimbam cu fiecare zi care trece…

Noiembrie moare. Mintea e goala. Haosul de gandurile trecute n-o mai apasa.
Abis si vis de alb. Culorile se sterg de pe pelicula…

Viata mea depinde de o tenta intamplatoare de culoare vie dintr-o incapere, de un cer senin de dimineata, un anume parfum pe care l-am adorat candva si care imi trezeste o aminte subtila, un citat dintr-o carte uitata peste care am dat inca o data, o cadenta dintr-o melodie care-mi ajunge pana la inima.

Azi e ziua in care voi fi fericita. E ziua in care vestile rele nu vor mai exista.

Ziua in care voi darui cu generozitate zambete pe care nici macar nu le voi cere inapoi. Ziua in care voi rade zgomotos si ma voi alinta la nesfarsit.

Azi e ziua fara certuri. Pentru ca nimic nu poate fi atat de grav incat sa ma faca sa-mi intorc privirea de la frunza ce cade molcom sub ochii mei. Danseaza primul si ultimul sau dans si mie-mi sta gandul la probleme fara importanta? Nimicuri.

De fapt, astazi e ziua in care ma voi indulci cu dulci nimicuri. Voi sta pe o banca in parcul cu tei, voi mirosi toamna si o voi lasa sa-mi patrunda in piele. Voi privi copiii care se joaca si ma voi amuza cand o sa-i surprind discutand foarte serios despre probleme existentiale, incercand sa joace rolul de “om mare”. Infricosator rol, totusi.

Voi manca ciocolata si clatite, voi bea cafea fierbinte, amara si cu-n strop de zahar de dimineata si-un ceai fierbinte in miez de zi. Ma voi plimba prin locuri de-atatea ori vazute, dar doar acum colorate in visiniu, galben, verde si maro.

Imi voi pune piesele preferate pe repeat.. Voi deschide geamul si voi mirosi racoarea diminetii de octombrie.

In prag de seara, vreau o baie cu spuma fierbinte, un film care sa ma faca sa visez si-un somn linistit. Si cand o sa ma trezesc…vreau lenevirea aia de dimineata, cand ti se pare ca niciun loc din lume nu e mai primitor decat patul tau si nimic nu e mai calduros decat pilota ta cea verde inchis.
Azi, vreau zi perfecta de toamna.

Oamenii gresesc. Oamenii insala. Oamenii mint. Unii fac, altii suporta consecintele faptelor lor. Dar…oamenii mai au si o alta putere miraculoasa, care poate inlatura toate celelalte neajunsuri: oamenii iarta.

Cu greu, cu “imi calc pe inima”, cu frica de a gresi si de a regreta, dar iarta. Si e foarte bine ca o fac. Mereu m-am intrebat…cum pot fi unii atat de orgoliosi incat sa renunte la fericire, sa ii dea pur si simplu cu piciorul si sa sufere, inchisi intre peretii propriei inimi, doar din pricina orgoliului? E o boala a inimii, orgoliul asta. Ar trebui sa existe medicamente speciale pentru a-l trata. Ne face sa actionam necugetat, sa varsam lacrimi pentru nimic si sa suferim in van. De ce sa plangi cand ai putea avea infinite motive pentru a zambi?

Nu spun ca nu exista si cazuri in care iertarea nu-si are rostul. Atunci cand devine umilire, cand persoana respectiva nu merita poate nici macar o privire sau un gest. Atunci cand i-am dat toate sansele posibile si nu mai avem niciuna disponibila. Cand vedem ca nu ne poate imbunatati viata in niciun fel, ci doar poate sa ne-o strice. Dar…uneori, iertam si atunci. Suntem un pic sadici cu noi insine. Ne atrage ceea ce ne face rau si nu ne invatam niciodata minte.

Sunt la poli opusi orgoliul prea mare si trecerea cu vederea peste prea multe. Dilema mea este: cum trasam o limita care sa le delimiteze? Si cand ne dam seama ca am trecut peste limita respectiva? Cand trebuie sa iertam si cand nu?

Ca si cum ne-am privi intr-o oglinda deformata, ne gasim o multitudine de defecte invizibile pentru ceilalti, dar adevarate catastrofe pentru noi. Avem complexe prostesti, temeri nefundamentate. Avem nevoie de parerea si aprecierea celorlalti pentru a ne imbunatati imaginea despre noi si a ne mari increderea in propria persoana. Si aceasta incredere isi poate pierde din intensitate in functie de cei din jurul nostru.

Sunt, desigur, si oameni aflati la extrema cealalta. Oameni carora li se pare ca lumea a fost creata pentru ei, care se vad ca o intruchipare a perfectiunii si care nu cunosc semnificatia verbul “a gresi”.

Chiar citisem o istorioara interesant despre Narcis, cel indragostit de propria persoana, de la care provine si cuvantul narcisism.

“La moartea lui Narcis, florile campului s-au intristat si au cerut raului cateva picaturi de apa ca sa-l planga.

-Oh, a replicat raului, daca picaturile mele de apa ar fi lacrimi, nu mi-ar ajunge sa-l plang eu insumi pe Narcis. Pentru ca il iubesc.

-Oh, au raspuns florile raului, cum sa nu-l iubesti pe Narcis! Era atat de frumos !

-Chiar era frumos ?, intreba raul .

- Cine-ar putea-o sti mai bine decat tine? Doar se privea, in fiecare zi, aplecandu-se pe malul tau, spre a-si admira frumusetea in apele tale.

-Daca-l iubesc, raspunse raul, e pentru ca atunci cand se apleca asupra apelor mele imi vedeam propria reflexie in ochii lui.”

Oare in fiecare dintre noi se afla un mic narcisist? Ori, invers, narcisimul (sau mandria) e doar o masca pentru a ne ascunde sensibilitatea si slabiciunile?

Oricum, rare sunt exemplarele care se situeaza la mijloc. Nici cu nasul pe sus, nici tinand capul in jos. Pur si simplu multumiti cu ce au, cu ceea ce sunt. Cu o doza normala de incredere in ei. Nu mandri, doar constienti ca nu au de ce sa se injoseasca si aspirand spre mai bine. Caci, desi se spune ca mandria este cel mai mare pacat, ea nu trebuie confundata cu demnitatea.

Multi spun ca regretele te determina  sa nu mai repeti aceeasi greseala. Te ajuta sa nu te mai arzi si a doua oara. Mie, insa, mi se par cea mai mare dovada de slabiciune a caracterului uman. Denota faptul ca actionam ghidati de instincte, ca nu ne gandim la consecintele faptelor noastre. Sau doar ca nu suntem in stare sa ne asumam propriile fapte. E usor sa spui : regret. Partea cea grea e sa accepti faptul ca te-ai inselat si sa fii impacat cu tine insuti.

Nu putem fi perfecti si nimeni nu ne cere asta.

Mi-ar placea sa-mi pot privi greselile din trecut cu un zambet pe buze si sa-mi dau seama ca din toate am avut ceva de invatat. Urasc toate frazele ce incep cu “N-ar fi trebuit sa fac…” Atunci, de ce am facut? Eram tot eu, doar ca experimentam alte senzatii si aveam alte pareri, pe care mi le-am schimbat ulterior. Asta nu inseamna ca trebuie sa ma reneg pe mine, cea din trecut.

Daca am reusi sa stergem tot raul pe care l-am facut altora sau noua insine, datile cand ne-am amagit, alegerile gresite, momentele in care ne-am lasat dusi de val, sansele ratate din cauza lipsei de curaj…. am constata ca nu ne-ar mai ramane prea mult din viata. Asa ca…mai bine le pastram pe toate asa cum au fost, cu zilele de fericire exploziva, zilele cand radiam, amintirile placute si, alaturi de ele, lacrimile. Dar nu regretele. Nu avem puterea de a ne schimba trecutul. Dar o avem pe aceea de a-l accepta asa cum este.

Edith Piaf- Je ne regrette rien

Avem mereu tendinta de a ne feri, ne este teama sa dam glas propriilor noastre ganduri, idei sau dorinte. Nu spunem direct ceea ce vrem, pentru a nu fi judecati. Sau pentru ca stim ca e posibil sa gresim si sa regretam.

Asa ca alegem o alta cale: cea a aluziilor, a sugestiei. Vrem ca lumea sa inteleaga ce dorim, fara sa fie nevoie sa si spunem. Ori, eventual, noi rostim un cuvant, ei termina fraza.

Ceva de genul : «  – Ce ai ?

-Nimic.

-Inseamna ca am eu ceva… »

Pacat ca lucrurile astea se intampla doar in reclame sau in filme. In “real life”, trebuie sa ceri ca sa primesti. Pentru ca nimeni nu-ti poate citi gandurile. Si nu stim ce ecou aduce un cuvant spus de noi in sufletul celorlalti.

Oare am ajuns sa ne complicam singuri vietile? E cazul sa alegem: ori e alba, ori e neagra? Cand a incetat griul sa mai fie o optiune?

Dupa o lunga perioada de lenevire,  m-am mutat aici. Cu forte proaspete. Pentru ca niste buni prieteni mi-au facut cadou de ziua mea acest site. Aa,  tin sa le multumesc!